Playlist: http://www.youtube.com/watch?v=UYJNZ2GqyO0&feature=PlayList&p=9AC57A8C5CAF3EB2&index=0&playnext=1

Prima parte:

Un pericol mult mai mare atât pentru biserica creştină cât şi pentru celelalte religii competitoare îl reprezintă curentul de gândire raţională, bazat pe metoda ştiinţifică, care străbate lumea occidentală, deocamdată. Criticarea credinţelor supranaturale de către oameni dispuşi să analizeze obiectiv dovezile ştiinţifice reprezintă o ameninţare mult mai mare decât orice altă religie. Lupta este una de durată iar obiectivul raţionaliştilor nu trebuie să fie “sterilizarea” miturilor, sau eliminarea creierelor infectate. Aici trebuie să învăţăm de la natură şi de la practica noastră anterioară. Corpurile noastre au învăţat să coabiteze cu bacteriile, să le pună la treabă în interiorul şi pentru corpul nostru. Doar din când în când mai cădem la pat din cauza vreunui virus buclucaş dar şi de acestea am învăţat să ne protejăm prin vaccinare.

Aşadar, haideţi să ne protejăm generaţiile viitoare, “vaccinându-i” împotriva gândirii mistice, şi să-i învăţăm pe copii respectul pentru ştiinţă!

Totuşi care sunt ingredientele care au stat la baza succesului creştinismului în faţa atâtor alte religii care împânzeau imperiul roman la începutul erei noastre?

Mesajul lui Iisus este unul de pace şi înţelegere. De altfel, comparând Dumnezeul violent, răzbunător, genocidal al Vechiului Testament cu cel descris în Noul Testament, observăm o îmbunătăţire evidentă. Unul dintre mesajele principale ale dogmei creştine este iubirea aproapelui, deşi este posibil ca personajul istoric Iisus, dacă a existat cu adevărat, fiind un evreu, să se refere la iubirea aproapelui tău evreu. Nu putem ştii la ce s-a referit de fapt, mult mai important este calitatea mesajului care a rămas.

Creştinismul nu presupunea doar aderarea la cultul unei divinităţi, ca alte religii de pe atunci, ci solicita adepţilor săi adoptarea unei alte filozofii de viaţă iar acest lucru dădea o mai mare aderenţă la această dogmă.

Spre deosebire de mithraism, care era rezervat bărbaţilor sau al iudaismului care era rezervat doar evreilor, creştinismul se adresa tuturor, indiferent de sex, rasă sau statut social.

Aşadar, creştinismul a învins pentru că memele lui s-au multiplicat mai des şi au supravieţuit mai mult timp. Multiplicarea masivă a fost atinsă prin faptul că toţi oamenii erau susceptibili “infecţiei”, iar mesajul era într-adevăr foarte atractiv, plin de speranţă, promiţând “împărăţia cerurilor” oricui se pocăieşte. Supravieţuirea pe termen lung a fost atinsă prin faptul că această religie impunea o investiţie afectivă prin forma adoptării unei filozofii de viaţă. Odată investiţia făcută, oamenii tind să renunţe foarte greu la ideile care le-au fost aproape de suflet .

Este posibil ca şi şansa să fi jucat un rol în succesul lui Iisus. Este greu de închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă Împăratul Constantin nu ar fi declarat creştinismul religia oficială a imperiului sau dacă nu ar fi convocat Counsiliul de la Nicaea care a avut un rol hotărâtor în întărirea unităţii bisericii. Nicicând nu trebuie să subestimăm importanţa organizării şi a logisticii.

Cultul lui Mithras, foarte popular în special în rândul soldaţilor romani în primele două secole ale erei noastre, avea multe similarităţi cu creştinismul. Mithras, ca şi Iisus, ar fi fost fiul lui Dumnezeu, născut pe 25 decembrie dintr-o fecioară, după moarte s-ar fi înălţat la ceruri şi ar fi înviat după 3 zile. Mai mult, ritualul pâinii şi vinului era identic cu cel al creştinilor. Este greu de stabilit acum cine pe cine a copiat. Probabil ambele mituri îşi au originea în mitul lui Horus, zeitate egipteană. Cert este că numărul adepţilor lui Mithras era la un moment dat mult mai mare decât cel al lui Iisus.

Despre următorii rivali există relatări istorice independente care certifică autenticitatea personajelor istorice care le-au stat la bază. Primul şi cel mai redutabil este Ioan Botezătorul, un profet extrem de popular în Palestina acelor vremuri. În acestă chestiune, biserica creştină s-a văzut în faţa unei încercări importante de a prezenta botezul lui Iisus altfel decât un act iniţiatic, ca de la profet (Ioan) la ucenic (Iisus). Evangheliile prezintă diferit această presupusă întâmplare şi se observă o diminuare a rolului lui Ioan de la evanghelia cea mai veche la cea mai recentă ceea ce este un semn clar de deranj, probabil declanşat de numărul important de evrei pentru care Ioan era adevăratul Mesia. Credinţa lor a supravieţuit timpului, actualmente existând în jur de aproximativ 100.000 de mandeeni care trăiesc în special pe actualul teritoriu al Irakului şi-l venerează pe Botezător.

Despre următorul rival există de asemenea referinţe biblice, negative de data asta. Simon Magul din Samara a fost un profet demonizat de biserica creştină probabil pentru că reprezenta un adevărat pericol pentru tânăra religie.

Apollonius din Tyana a fost un filozof şi gânditor grec din Asia Mică ale cărui învăţături, mult după moartea lui, au ajuns sa influenţeze mulţi romani care l-au divinizat. Cel mai notabil exemplu a fost cel al lui Caracalla, împărat roman între 211 şi 217.

Nici evreii nu au dus lipsă de personaje istorice care au intrat în conştiinţa publică drept Mesia. Cel mai important exemplu este cel al lui Simon Bar Kochba care a condus o revoltă militară de dezrobire a Israelului de sub jugul roman. Acest militar, urmaş al lui David, vorbea limba războiului iar acest mesaj radical diferit de cel al lui Iisus a avut un ecou mult mai important în rândul evreilor şi pentru că el corespundea mitului evreiesc antic al eliberatorului care îi înfrânge pe duşmani cu sabia în mână. Din păcate pentru el şi pentru adepţii lui, răzbunarea Romei a fost prea violentă şi a dus la ştergerea statului Israel de pe hărţile spaţiului mediteranean pentru aproape 2000 de ani.

Au mai fost probabil şi alţi rivali, mult diferiţi sau poate împărţind aceleaşi caracteristici ale mitului eroului. Dar totuşi de ce tocmai acest profet a reuşit acolo unde ceilalţi au eşuat? Care este secretul succesului lui Iisus?

O controversă divizează oamenii interesaţi de studierea fenomenului Iisus. Pe de o parte, creştinii devotaţi încearcă să dovedească că personajul istoric a existat cu adevărat pentru că astfel, cred ei, credinţa în el capătă legitimitate. Pe de altă parte, există oameni care cred că dacă dovedesc că acesta nu a existat cu adevărat, tot edificiul creştinismului se va fi prăbuşit.

Varianta pozitivă nu a putut fi demonstrată întrucât în afara textelor apologetice creştine, nu există dovezi istorice independente care să certifice existenţa unui astfel de profet obscur din Palestina, provincie romană în acele vremuri şi nici nu sunt prea multe speranţe că vor apărea acum, la aproape 2000 de ani de la evenimente. Varianta negativă este chiar mai greu de dovedit pentru că este greu de imaginat o mărturie istorică, de acum 2000 de ani care să nege fundamentele unei religii care s-a născut ulterior. Este ca şi cum am scrie acum referinţe despre inexistenţa unui profet contemporan nouă care peste sute de ani va constitui fundamentul unei alte religii, despre care acum nici nu avem habar.

Miza controversei este într-adevăr redutabilă dar nu cred că nu există şanse ca disputa să se finalizeze în vreun fel. De aceea consider că dezbaterea ar trebui să se mute către punerea acestui mit în contextul istoric potrivit acelor vremuri.

Concepere miraculoasă şi naştere

Iniţierea copilului-erou

Retragerea din familie sau comunitate pentru meditaţie şi pregătire

Încercări şi provocări

Moartea

Pasul către o altă lume

Învierea şi renaşterea

Iertarea păcatelor

Cu mici diferenţe, aceste elemente se regăsesc la Osiris, Prometeu, Moise, Buddha, Iisus.

Greu de stabilit cu exactitate de ce este acest mit atât de popular. Putem totuşi specula, plecând de la originile speciei noastre. Organizarea socială a primilor oameni era asemănătoare cu cea a primatelor, verii noştri întru evoluţie, şi derivă din cea a strămoşilor noştri comuni. Indivizii erau fiinţe sociale, trăiau în clanuri conduse de un mascul dominant. Este posibil ca mitul eroului să se fi născut din visul oamenilor de a avea un conducător perfect, atotputernic, etern, care să-i protejeze, să le îndrume paşii, şi să-i salveze de toate pericolele ştiute şi neştiute. Dacă eroul, personajul istoric, a existat vreodată în carne şi oase şi doar apoi imaginaţia oamenilor i-a acordat atribute supranaturale, este totalmente irelevant. “Legitimitatea” mitului rezidă nu din dovezile istorice din spatele faptelor miraculoase ci din numărul şi influenţa adepţilor.

Religiile, sunt de fapt complexe de meme, memeplexe, colecţii de idei sau concepte individuale uşor de distins pentru oricine. De exemplu, ideea că Iisus a fost născut de o fecioară este o memă şi face parte integrantă din memeplexul numit creştinism. Alte meme sunt comune mai multor religii ca de exemplu noţiunile de rai şi de iad. Oricine poate să facă un scurt inventar al celor mai răspândite religii şi va observa atât meme identice cât şi meme foarte diferite, exact ca în cazul oamenilor care pot să împartă gene comune fără a-şi pierde identitatea. Evident că există religii asemănătoare, cu multe meme comune sau înrudite, după cum există şi religii foarte diferite. Există atât religii foarte viguroase, cu sute de milioane de adepţi cât şi religii fragile sau chiar extincte după perioade de glorie, vezi exemplele celebre din Grecia şi Roma antice.

Privind în urmă la istoricul concepţiilor religioase, putem presupune că misticismul a apărut de îndată ce oamenii au devenit capabili să-şi comunice unii altora noţiuni abstracte. Imediat după achiziţia limbajului articulat, omul primitiv a căutat explicaţii pentru tot ceea ce-l înconjura, dar pentru el, chiar şi cele mai banale fenomene naturale erau de neînţeles iar reacţia lui la măreţia şi complexitatea universului a fost să antropomorfizeze, cu multă imaginaţie, golurile cunoaşterii sale limitate. Astfel, soarele, marea, animalele, plantele erau însufleţite, fiecare purtând într-însul spiritul, sufletul unei zeităţi pe care, de cele mai multe ori, şi-o imaginau ca având înfăţişarea unui om.

Până recent, odată cu dezvoltarea ştiinţei, explicaţiile supranaturale erau singurele încercări de a răspunde la marile întrebări ale omenirii: cine suntem, unde ne aflăm, ce se întâmplă cu noi etc. Tocmai complexitatea crescândă a întrebărilor pe care oamenii au ajuns să şi le pună a determinat structurarea concepţiilor mistice, supranaturale în sisteme cuprinzătoare, religiile. Relativa izolare a popoarelor în zorii umanităţii a determinat dezvoltarea aproape independentă a religiilor, în sisteme diverse, uneori asemănătoare între ele, alteori foarte diferite dar întotdeauna mutual incompatibile.

Mitul fiului lui Dumnezeu, născut din fecioară pe 25 decembrie, care s-a apucat de predici pe la 30 de ani, a făcut minuni pentru ca mai târziu să moară şi după 3 zile să învie şi să se ridice la cer a fost un mit foarte popular în spaţiul Mediteranean. Mai mult, se poate observa o filiaţie a miturilor, cu elemente comune ce ţin pe de o parte de simbolistică astrală care era la mare preţ în acele vremuri.

Primul mit cunoscut care conţinea elementele mai sus menţionate a fost cel al lui Horus, zeitate egipteană care era foarte popular pe la 3000 înaintea erei noastre. Peste mai multe milenii şi probabil mai multe filiaţii succesive, mitul fiului lui Dumnezeu a ajuns şi în Palestina.

Tot prin acele timpuri, la mare concurenţă cu secta (pe atunci) a creştinilor, în vechiul imperiu roman, era foarte popular cultul zeului Mithra cu care, deloc întâmplător, creştinismul împărţea foarte multe elemente comune. Mithraismul era chiar foarte popular în special printre soldaţii romani în primele secole ale erei noastre. Diferenţa esenţială între cele două religii a constituit-o faptul că ritualul lui Mithra nu se adresa femeilor pe când creştinismul a fost încă de la început foarte deschis tuturor.

Evident, astăzi nimeni nu se întreabă dacă Mithra sau Horus au existat vreodată şi asta doar pentru că religiile lor au murit. Dogma creştină a supravieţuit, fiind categoric o religie mai “evoluată” cu un caracter mai inclusivist, o morală mai sănătoasă decât a Vechiului Testament, de exemplu, şi poate ceva dram de noroc, în special în primele secole. Însă toate acestea, nu o fac cu nimic mai adevărată decât religiile care au murit, şi nu reprezintă nicio dovadă că personajul din centrul ei ar fi existat în carne şi oase.

Oricum, cu fundamentaliştii creştini este greu să porţi o discuţie reală pe teme de dovezi. În momentul în care argumentele tale vin dintr-o culegere antică de texte care se contrazic unele pe altele, scrise la 60-150 de ani de la evenimentele pe care chipurile le descriu, este greu să accepţi că Pământul are mai mult de 6000 de ani vechime, că toate speciile de animale din ziua de azi au evoluat din fiinţe mai puţin complexe de-a lungul unui proces foarte lung, cu incremente foarte mici care au autointretinut câştiguri aparent infime în structura lor.
Culmea este că oamenii foarte credincioşi se laudă cu acest lucru nerealizand că noţiunea de credinţă reprezintă convingere în absenţa vreunei dovezi. Ceea ce face omul extrem de vulnerabil la iluzii.

Autor: atilanyerges